sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Cazul Valea Plopului - V


Musamalizarea Fenomenului OZN este prezenta si in Cazul Valea Plopului, asa cum am mai spus “Oamenii in Negru” au intervenit si in aceasta afacere stranie. Despre interventiile lor, ajunse pana la intrarea in curtea lui Calin N. Turcu si “sfatuirea” lui de a inceta orice fel de cercetare legata de Valea Plopului, am scris intr-un post anterior in cadrul seriei Fenomenul OZN in Romania.
Un alt fapt straniu legat de Cazul Valea Plopului are legatura cu radioactivitatea gasita la locul aterizarii. “In ceea ce priveste mamelonul central al suprafetei aterizarii, pe aceasta fusese gasita, asa cum am spus-o deja, o doza oarecare de radiatii Gamma, care a persistat in timp contrar tuturor asteptarilor si care a avut efectele cunoscute. Orificiul central al acestui mamelon avea o “adancime mica, nesemnificativa” la data descoperirii locului de catre primii sateni. Dar, nimeni nu va sti vreodata care a fost de fapt adancimea reala a acestui orificiu. In nici un caz nu a fost de 1-2 metri! Pentru ca s-ar ivi o serie de intrebari: de unde a aparut radioactivitatea la suprafata solului? De la numai 1-2 metri adancime? Ce ar insemna aceasta radioactivitate pentru tot ce vietuieste in zona – plante, animale sau oameni? Toate aceste intrebari, ca si eventuale raspunsuri ce s-ar putea gasi in cele spuse si in continuare, se bazeaza pe presupunerea ca doza de radioactivitate gasita la locul aterizarii [nu este un rezultat al sistemului de propulsie al obiectului necunoscut, ci provine din insusi subsolul regiunii], ca efect al unei posibile actiuni de foraj executata de acesta.” In sprijinul acestei ipoteze interesante, Calin N. Turcu citeaza din articolul “Izvoare minerale la Posesti” de ing. G. Cioc. Conform articolului, in comuna Posesti exista o serie de izvoare minerale, la Topile si Tugui, “ale caror ape, dupa analizele facute de Institutul balneoclimatologic din Bucuresti, inca din anul 1958, sint de mare eficienta terapeutica”. “Separat exista si izvoare sulfuroase, dintre care remarc unul, care este [chiar in curtea dispensarului sanitar] local, precum si [namoluri-radioactive] la punctul Tugui.”
In continuare Calin N. Turcu mai spune: “Tot cam in aceeiasi perioada a anilor 1958-59, in zona Depresiunii Chiojdurilor, foarte aproape de satul Valea Plopului “Uzina 1 Mai” din Ploiesti a incercat sa exploateze petrol si si-a instalat in acest scop cateva sonde. Dar lucrarile au fost oprite brusc, deoarece s-a constatat ca petrolul era radioactiv si se afla la o adancime prea mare pentru ca exploatarea sa se finalizeze cu rentabilitate. Despre toate acestea s-a scris in presa noastra din acei ani. Astazi se mai pot vedea inca in Depresiunea Chiojdurilor (chiar dintr-o masina ce trece pe sosea) pilonii de beton armat pe care fusesera fixate candva instalatiile de extractie ale “Uzinei 1 Mai”.
Peste aproape trei decenii, in vara lui 1987, prospectiunile geologice in zona Depresiunii Chiojdurilor vor fi reluate, unul din punctele de foraj fiind chiar…culmea “La Odaia”! S-a gasit aici [Viterita], un minereu calcaros, cu structura amorfa, care inmagazineaza (ca un burete care absoarbe) radioactivitatea uraniului natural. Totodata, in zona se semnaleaza si existenta [Baritinei], un compus al uraniului, ca si o doza crescuta de radioactivitate a solului in zona Zmeuret-Paltinis-Batrini (toate apartinand aceleiasi Depresiuni a Chiojdurilor). Iata si alte observatii pe care echipa de geologi le-a facut in acelasi perimetru: alunecari masive si inexplicabile de teren; voaloarea – uneori – a filmelor din aparate atunci cand au incercat sa fotografieze; senzatie de gura uscata si sete permanenta; stare de oboseala persistenta; pete de culoare rosie pe pielea expusa a oamenilor…
Acestea ar fi faptele, in linii mari. Si, pe marginea lor, o alta suita de semne de intrebare, care nu pot avea, deocamdata, decat un caracter subiectiv: Daca lucrurile stau intradevar asa, inseamna ca aterizarea unui obiect cosmic necunoscut in acel loc, in toamna anului 1972, nu a fost catusi de putin intamplatoare? Dar problema se mai poate pune si altfel: [Nu cumva cercetarile si forarile din 1987 ale geologilor in zona au fost facute tocmai pentru ca acolo aterizase un astfel de obiect si fusese gasita si “ceva” radioactivitate la locul aterizarii]!?!”
“Tot referitor la mamelonul central al zonei de aterizare si radioactivitatea gasita acolo: [in nici unul din urmatorii patru ani nu a crescut nici un fel de vegetatie] pe locul unde fusese acel mamelon. Deci, nimic intre anii 1973-1976. Numai in 1977 vegetatia a reaparut destul de firava, iar in 1978 si-a revenit la normal. Pot afirma cu certitudine toate acestea, deoarece am continuat sa ma deplasez in zona, chiar si atunci cand evenimentul fusese aproape uitat, iar interesul pentru el scazuse.”
Voi continua sa mai scriu despre acest caz…
Pe Curand!

joi, 6 ianuarie 2011

Cazul Valea Plopului - IV


De fapt, ce s-a petrecut la Valea Plopului? Iata, in linii mari descrierea intamplarii, a fenomenului petrecut acolo in acel an.
Intr-una din noptile cuprinse intre 2 si 6 Septembrie 1972, in jurul orei 24, paznicul de noapte Vasile Carabus vede “o stea cu coada” – cum o numeste el – care, dupa ce planeaza lin pe deasupra intregii vai, aterizeaza lent in punctul numit “La Odaia”, punct aflat in afara zonei locuite a satului. In acel moment, paznicul se afla la circa 2 km de locul presupusei aterizari, intr-un punct “strategic”, pe dealul Tabacioi si dupa cum ar fi lesne de inteles, el s-a temut sa se deplaseze in acel loc. Vasile Carabus a dat acestei intamplari interpretarea cea mai fireasca din punctul sau de vedere: conform traditiei populare, era vorba de un anume zeu ce vine din cand in cand sa fure cate o fata frumoasa din sat.
“Din pacate nici in timpul cercetarilor, nici mai tarziu, nu s-a insistat asupra acestui aspect: din ce strafunduri reale sau imaginare isi trage radacina acest fantastic mit popular? A mai vazut Vasile Carabus si in alte ocazii “zmei” sau “stele cu coada” venind dupa fetele din sat? A auzit el de la altii care, la randul lor, au fost martorii unor astfel de evenimente? Ori cunostea aceasta poveste de la parintii sau bunicii lui? Cert este ca legenda exista si s-a perpetuat in aceasta zona, probabil de-a lungul cine stie cator generatii.”
Unul dintre straniile aspecte ale acestui misterios caz, un fapt care ne duce cu gandul al ipoteza paleoastronautica si la studiul folclorului vechi romanesc. Ma voi ocupa si de aceste aspecte interesante in viitor.
“Cam la doua zile dupa observatie, in zona respectiva satenii descopera un fel de groapa, care la inceput ii sperie, apoi le intarata curiozitatea. In scurt timp, locul cu pricina devine un punct de pelerinaj al curiosilor de tot soiul, care nu se sfiesc sa dea insolitului eveniment interpretari dintre cele mai diverse si mai nastrusnice: “ a aterizat o racheta”, “a cazut un meteorit” sau “a cazut o bomba in tarlaua cu porumb”. Astfel, locul presupusei aterizari OZN este calcat de picioarele sutelor de persoane, intre care se afla si elevii adusi pentru asa-zisa “practica agricola de toamna”. Urmeaza apoi teribile si interminabile ploi… Toti acesti factori, precum si distanta mare de timp – aproape trei luni – din momentul primei observatii pana in ziua cand incep primele cercetari, au ingreunat desigur munca depusa de cei care s-au ocupat de acest caz.”
Locul acestei aterizari, aflat in panta usoara de crica 10%, se prezinta sub forma unei suprafete aproximativ circulare – tinzand spre forma trifoiului cu trei foi – si are o certa tendinta de orizontalizare, pamantul din partea de sus a pantei fiind scurmat si usor presat. Diametrul aproximativ – 4,5 m. In centrul aceste suprafete se afla un mamelon de pamant cu urmatoarele dimensiuni, tot aproximative: diametrul 60 cm, inaltimea 40 cm, iar in mijlocul mamelonului un orificiu rotund de 12-14 cm diametru si cu o adancime – la data cercetarii – de 40-50 cm. Despre acest orificiu, localnicii care avusesera sansa sa vada locul in primele zile dupa consumarea evenimentului, afirmau ca era “cam cat sa viri o sticla de tuica in ea”. Ei mai spuneau ca cineva incercase sa vada care este adancimea acestui orificiu cu ajutorul cozii unei furci. Nu i-au dat de fund si se poate presupune ca adancimea reala putea fi oricare de la 2 m in jos… Daca ar fi fost de 2.5 m, de 200 m sau de 2000 m, nu se va sti, fara doar si poate, niciodata!
De la mamelonul central, la distante egale de 120 de grade intre ele, pleaca trei urme de talpi cu o lungime aproximativa de 1.5 m si cu un profil trapezoidal. Pe aceasta suprafata, au aparut in toiul iernii musuroaie de cartita (stiut este ca acestea hiberneaza) si fire proaspete de iarba de un verde crud. S-a constatat ca atat activitatea cartitelor cat si cresterea ierbii, au fost stimulate de un anumit efect termic, rezultatul unei usoare radioactivitati.
S-a apreciat ca greutatea obiectului care a stat pe cele trei urme de talpi pe sol, a fost de mai multe zeci de tone, dar nu s-a putut stabilii daca aceasta puternica tasare a pamantului s-a datorat greutatii in sine a respectivului obiect, sau socului sosirii ori plecarii acestuia.
“Locul in discutie se afla la o distanta sensibil egala intre trei meri, pe ramurile carora nu s-au observat urme de rupturi, arsuri sau sfasieri, ca efect probabil al aterizarii obiectului. De asemenea, doua linii electrice strabat zona, aflandu-se fiecare la aproximativ 150 m de locul aterizarii: cea dinspe munti era de tensiune medie, iar cea dinspre vale, ce insoteste soseaua, de joasa tensiune. In timpul cercetarilor nu s-a putut stabilii daca in noaptea evenimentului a existat vreo cadere de tensiune pe vreuna din cele doua linii electrice sau pe amandoua. De altfel, ar fi fost si destul de dificil aceasta, avandu-se in vedere intervalul mare de timp ce s-a scurs intre efectuarea observatiei si inceperea cercetarilor.”
Cam acestea ar fi datele, hai sa le zicem “tehnice” ale evenimentului petrecut la Valea Plopului in toamna anului 1972.
Voi continua sa mai scriu despre acest caz…
Pe Curand!

marți, 4 ianuarie 2011

Cazul Valea Plopului - III


Intr-o alta Vineri, pe data de 8 Decembrie 1972, Calin N. Turcu a primit un telefon de la scriitorul Ion Hobana. Il solicita cu rugamintea de a insoti Duminica, doua zile mai tarziu, un grup de bucuresteni care vroiau sa faca cercetari la locul aterizarii. “Am convenit sa ma intalnesc cu ei chiar acolo, pe soseaua de langa Valea Plopului, la ora sapte dimineata. Justin Capra se va afla si el cu grupul si astfel recunoasterea se va face fara probleme. Telefonul acela m-a speriat putin, dar m-am bucurat pentru ca vedeam ca intreaga chestiune incepea sa fie tratata cu toata seriozitatea, la adevarata ei valoare. Sau, cel putin, asa credeam atunci.
Am banuit ca, din moment ce mi se fixaxe o ora de intalnire atat de matinala, bucurestenii aveau sa vina cu masini sau cu un microbuz…
Asadar, Duminica 10 Decembrie, la ora 7, ma aflam la locul convenit. Era senin si teribil de frig. Dupa vreo doua ore de asteptare zadarnica, dansam de unul singur pe soseaua pustie incercand sa ma incalzesc cat de cat. In sfarsit, pe la ora 9 a aparut un camion care transporta marfa in zona si care, dupa ce a oprit langa mine, a debarcat un grup de 11 barbati. Aceasta a fost prima dezamagire: cum adica, teribilul – asa mi-l inchipuiam pe atunci – Cerc Stiintific OZN din capital tarii nu are la dispozitie un mijloc propriu de transport? Este nevoit sa se deplaseze cu autostopul cand are de facut cercetari in teren? Cat de naiv eram! Peste timp, aveam sa constat ca, de fapt, aceasta a fost prima si singura “cercetare de teren” facuta vreodata de organismul in cauza.
Cei 11 insi erau echipati, care mai de care, cu tot felul de aparatura sofisticata: de fotografiat si filmat, de executat masuratori topometrice, magnetofoane, trepiede si o serie intreaga de cutii inchise la culoare ce ascundeau alte minuni – necunoscute mie – ale tehnicii moderne. “
“S-au facut, in acea zi de Decembrie, o serie de cercetari pe care aveam sa le consider destul de complexe: masuratori si fotografii, prevalari de probe si esantioane de sol si de vegetatie, interogarea unei intregi serii de martori cu inregistrari pe benzi magnetice etc., etc. S-a turnat si un film alb-negru, cu caracter documentar, care avea sa se numeasca “Quo vadis, homo?”, ce a obtinut ulterior medalia de argint la festivalul national “Pelicula de aur”, Bucuresti 1973 si un prestigios premiu international la un festival al filmului documentar, tinut in Italia in acelasi an 1973. Filmul “Quo vadis, homo?” a fost prezentat in mai toate orasele mari ale tarii, fiind adus chiar si la Valenii de Munte.
Bineinteles ca in toata aceasta vanzoleala de la locul presupusei aterizari, rolul meu a fost marginal, mai mult de observator, incercand de a-i privi din afara pe oamenii acestia care desfasurau o activitate curioasa si interesanta, cu totul noua pentru mine. Dar si pentru ei, cum aveam sa aflu in curand. “
“Catre pranz, dupa ce s-au incheiat cercetarile din punctul “La Odaie”, am plecat [in corpore] la bufetul din sat, unde s-au luat ultimele declaratii scrise si pe banda magnetica de la oamenii ce se deplasasera la locul cu pricina in primele zile dupa incident.
A aparut chiar si Vasile Carabus, ferchezuit imbracat in straiele sale de sarbatoare. Ii voi acorda acestuia putin spatiu, nu numai pentru ca el a fost singurul martor ocular gasit atunci al unui interesant fenomen luminos nocturn, ci mai ales pentru ca, in noianul de chipuri si impresii noi, m-a izbit printr-o personalitate aparte.
Era de mai multi ani angajat ca paznic de noapte la Coperativa Agricola din Posesti (comuna de care apartine si satul Valea Plopului) si se pregatea sa implineasca in Aprilie 1973 varsta de 65 de ani. O varsta destul de inaintata, pe care insa nu o arata. Se tinea bine, afisand o vigoare sanatoasa si aceasta, fara indoiala, pentru ca muncise o viata intreaga si traise numai in mijlocul naturii. La minte era ager, acea agerime specifica sateanului nostru, nealterata de “modernismele contemporane”, deprins mai degraba cu slovele vietii decat cu cele ale cartilor. Nu purta ochelari, auzul nu-i era afectat de trecerea anilor, iar vorbirea ii era clara si limpede, in fraze coerente si logice. Mi-a lasat totusi impresia – care avea sa se pastreze si mai tarziu – ca ascundea ceva, ca nu voia sau nu putea sa spuna tot ceea ce stie. Am ramas cu o senzatie vaga de nesiguranta in fata acestui fiu al pamantului, putin ironic in felul lui de-a fi, de a-ti vorbi, de a te privi. In toate intalnirile mele de mai tarziu cu Vasile Carabus, aceste impresii s-au pastrat si chiar s-au adancit. De ce acest lucru? N-as putea spune… Faptele ne-au dovedit tuturor celor care am participat la evenimentele acelor zile, ca totusi omul acesta nu ne-a mintit. El nu a spus insa tot ce tine ascuns in sufletul lui.”
“Vasile Carabus, singurul martor ocular a ceea ce avea sa devina mai tarziu ”prima aterizare OZN atestata stiintific in Romania”, a ramas in satucul sau linistit de sub munte, personalitate enigmatica pierduta in masa anonima a consatenilor sai… “
Din nefericire, cand soseau in centrul satului Valea Plopului, cineastul grupului, constata ca isi terminase pelicula din aparatul de filmat, iar de la Vasile Carabus au mai ramas doar cateva fotografii si inregistrari pe banda de magnetofon.
“Insa el, parca pentru a se revansa, ne-a propus sa-l insotim, cei care doreau, pe dealul de langa sat numit Tabacioi, in locul de unde isi facuse observatia sa nocturna. Nu multi au avut curajul sa plece cu el, poate din cauza noroaielor abundente care ne invadau de pretutindeni – gerul se inmuiase si “se topise asfaltul” cum spunea unul dintre bucuresteni – poate datorita oboselii.”
“Odata ajunsi sus, prima grija a noastra a fost sa ne asezam pe cativa bolovani, in timp ce gazda, invartindu-se pe langa noi, ne intreba ingrijorat daca nu am obosit, “…ca de, taica, asa sunt cei de la oras, mai plapanzi…”. O alta scena in care noi tinerii am fost pur si simplu ridiculizati, a fost aceea in care nu reuseam sa vedem prin binocluri ceea ce Vasile Carabus, la cei 65 de ani ai sai, vedea cu ochiul liber.”
“Amintirea pe care ne-a lasat-o atunci batranul Vasile Carabus, avea sa ramana puternica, de neinlaturat, in memoria celor care l-am cunoscut.”
“Cred ca in acea zi de Duminica s-ar fi putut face mai mult. Desigur, atunci nu ne dadeam seama, ne aflam in miezul evenimentelor si le judecam din interiorul lor.”
“E drept ca ne lipsea tuturor experienta unor astfel de investigatii. Dar tot atat de drept este ca s-ar fi putut trece, cu putin efort, peste conventionalismele unor probleme lipsite de importanta. In ceea ce priveste lipsa de experienta, ea ar fi putut fi un motiv in plus de atentie si de concentrare a energiei intregului grup si a fiecaruia in parte spre scopul propus.
Cu alte cuvinte, am ramas cu senzatia, poate eronata, ca nu s-a facut totul atunci. Nu as fi putut preciza exact ce anume s-ar mai fi putut inteprinde in plus. Este foarte posibil sa ma fi inselat, atunci ca si acum…
La urma urmei, eram cu totii niste bieti navigatori fara experienta, surprinsi de o puternica furtuna in drumul lor spre necunoscut!”
Voi continua sa mai scriu despre acest caz…
Pe Curand!

luni, 3 ianuarie 2011

Cazul Valea Plopului - II


Doua zile mai tarziu, pe 3 Decembrie, intr-o Duminica dupa amiaza, cu vreme intunecata si umeda, in casa lui Calin N. Turcu a intrat un barbat care i s-a adresat direct: “Sunteti profesorul Calin Turcu? Imi pare bine. Ma numesc Justin Capra. Vin de la Bucuresti, trimis de scriitorul Ion Hobana si de membrii Cercului Stiintific OZN. Sint cu masina si va rog, daca sinteti amabil, sa ma insotiti pana la Valea Plopului spre a vedea locul aterizarii. Va rog foarte mult.” Calin N. Turcu continua: “Desi m-a luat cam repede, tipul mi-a placut din prima clipa. M-am imbracat deci de plecare si am iesit in strada…”
Despre Justin Capra sunt multe de spus. Calin N. Turcu a ocupat cateva pagini cu cateva cuvinte despre acest mare inventator, pe care il numeste: “un inventator de geniu”. “Asa l-am cunoscut pe Justin Virgilius Capra si am fost intotdeauna mandru de aceasta cunostinta.” Voi scrie intr-un post viitor mai multe despre acest om minunat pentru a nu devia acum de la povestea atat de interesanta a cazului.
“Asadar am iesit impreuna in strada. La poarta ne astepta o masina – cred ca era un “Moskvici” – cam “obosita” , dar care a reusit sa isi faca pana la urma datoria. La volan se afla, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, Vasile Sebe, cunoscut si experimentat parasutist de performanta. Inainte de a pleca, Justin a verificat un mic contoar Gaiger de buzunar, care indica o doza de radioactivitate oarecum crescuta fata de fondul mediului natural. Faptul l-a intrigat, dar pe moment a banuit ca este vorba de o dereglare sau defectiune a aparatului…”
“Am regasit usor locul de langa satul Valea Plopului: mergeam acolo pentru a treia oara in ultimele trei zile. Vizita in punctul “La Odaie” a fost scurta, cei doi grabindu-se sa se reintoarca la Bucuresti. Semnificativ a ramas faptul ca micutul aparat Gaiger a inregistrat o crestere substantiala a radioactivitatii de tip Gamma in zona centrala a presupusei aterizari. Fotografii nu se puteau face, vremea fiind foarte intunecoasa, catre inserare, dar am reusit cu totii performanta de a recolta pe pantofi o foarte bogata mostra locala de noroi clisos.
La intoarcere, Justin mi-a dat a intelege ca intreaga afacere este foarte importanta, ca prezinta un interes deosebit si ca o va discuta la Bucuresti cu scriitorul Ion Hobana.
Evident ca era foarte importanta! In ceea ce ma priveste, stiam deja acest lucru. Dar cei din Bucuresti nu aveau de unde sa stie. Ei primisera de la un necunoscut din tara, un plic cu cateva fotografii, declaratii scrise si o schita rudimentara. Totul ar fi putut foarte bine sa fie o farsa a unui oarecare pus pe glume nesarate. Asadar, trebuiau sa verifice – si au facut-o prin Justin Capra. Acesta a fost cat se poate de expeditiv si l-am simtit cum el insusi “intra sub tensiune” in urma celor vazute pe dealul de langa satul Valea Plopului.”
Ceea ce urmeaza este cu adevarat fascinant si plin de mister.
Voi continua sa mai scriu despre acest caz…
Pe Curand!

duminică, 2 ianuarie 2011

Cazul Valea Plopului - I


Bine v-am regasit! – Am reusit, dupa o vreme destul de indelungata, sa imi fac timp pentru scris. Sper ca in noul an sa scriu mult mai des.
Voi incepe cu un caz foarte interesant, despre care scrie si Calin N. Turcu in cartea “Cazuri OZN in Romania”, pe care il voi prezenta in mai multe episoade, avand loc pe teritoriul nostru.
In a doua jumatate a lunii Noiembrie 1972, umblau niste zvonuri conform carora undeva in apropierea satului Valenii de Munte aterizase un OZN, lasase o groapa ciudata undeva pe un camp si ca oamenii din zona vorbeau despre “rachete cazute din cer”. Calin N. Turcu aflase cu certitudine locul: Valea Plopului.
Hotarat sa investigheze cazul, Calin N. Turcu l-a insotit pe un var care preda acolo, la sfarsitul lunii Noiembrie 1972.
Satul se afla mai apropape de munti, pe una din culmile nordice ale dealului Tabacioi, in plina depresiune a Chiojdurilor. Nu se deosebea de celalalte sate din zona, nu era prea intins si parea a fi locuit de oameni gospodari si muncitori. “In general este bine gospodarit, prima impresie despre acel loc fiind favorabila, ea pastrandu-se peste timp.”
Prima oprire au facut-o la scoala satului, unde directoarea de atunci l-a pus in legatura cu colegii ei care au fost in timpul trecut la locul ipoteticei aterizari. Dupa ce a luat cateva declaratii scrise – de la doi profesori si cativa elevi – a plecat insotit de directoare la locul respectiv. “Pe drum ni s-a alaturat si Vasile Nicolae, brigadier C.A.P., care a tinut – in cinstea preumblarii mele prin acele locuri – sa fie cat mai impozant, atarnandu-si de umar pusca de vanatoare. Trebuie sa recunosc ca a reusit sa ma impresioneze. Acest brigadier, altfel un om blajin si cumsecade, era de asemenea unul dintre putinii oameni care vazusera locul cu pricina si – bineinteles – nu am pierdut prilejul de a-i lua si lui o declaratie scrisa.
Curand am ajuns putin in afara satului, in punctul numit “La Odaie”, pe o culme domoala de deal orientata aproximativ de la Est la Vest, ce taie aproape perpendicular depresiunea Chiojdurilor. Pe panta sudica a culmii “La Odaia”, la circa o suta de metri de coama, intr-o plantatie de meri tineri unde fusese cultivat in anul acela si porumb, am aflat un loc curios, un fel de groapa.
In ziua aceea nu am putut face fotografii acolo, vremea fiind foarte intunecata. Pe atunci nu posedam un blitz portabil si pentru a obtine o serie de imagini bune, trebuia sa pandesc un prilej mai favorabil, o zi cu mai multa lumina. Inca vreo cateva declaratii scrise de la martorii ocular aveau sa-mi completeze acest prim dosar al cazului. O schita aproximativa a locului presupusei aterizari si a imprejurimilor, pe care am facut-o tot in acea zi, avea sa fie reluata mai tarziu – chiar in acea prima forma rudimentar intocmita – de catre presa in tara si de peste hotare, care avea sa scrie despre acest caz.”
Inainte de a pleca spre casa, Calin N. Turcu a recurs la o idee foarte originala si ingenioasa: a spus celor care il insoteau ca locul s-ar putea sa fie radioactiv si in consecinta foarte periculos pentru cei care aveau sa calce pe acolo. “Nu stiu nici astazi de unde mi-a venit ideia cu radioactivitatea; stiam insa ca trebuia sa revin acolo pentru a face fotografii.” Avea sa constate ceva mai tarziu ca siretlicul a prins de minune.
S-a intors acasa catre seara, destul de agitat. “Imi incepusem in ziua aceea, aproape in mod inconstient, o munca noua, aceea de investigator de teren al fenomenului OZN. Nimeni nu putea sa ma sfatuiasca ce trebuia sa fac, cum sa-i abordez si ce anume sa discut cu martorii oculari ai evenimentului, de unde sa incep si cum sa continui… Trebuia sa inaintez prudent, aproape dibuind, dar avand ca aliata un soi de neliniste interioara, o sete nestavilita de aventura ce ma impingea inainte spre necunoscut si insolit. Si mai era ceva: de asta data aveam convingerea ferma ca intreaga poveste merita toata atentia, fiind vorba in mod incontestabil de un lucru cat se poate de serios. O dovedeau discutiile cu oamenii din sat si – mai ales – ceea ce vazusem cu proprii mei ochi!
Nici azi nu stiu foarte sigur ce m-a determinat atunci sa continui… Imi amintesc insa de starea aceea ciudata de febrilitate si neastampar ce ma invaluise. In acelasi timp incercam sa fiu cat mai stapan pe mine insumi, constient ca trebuia sa imi calculez fara gres fiecare miscare pe care aveam sa o fac in toata aceasta afacere care ma pasiona teribil.”
S-a intamplat ca prima zi ce se anunta senina sa fie si prima zi a lunii Decembrie 1972. Era intr-o Vineri. “Mi-am luat din nou o aparatul de fotografiat, o busola, o ruleta si cateva mici fleacuri si am urcat in autobuzul ce m-a dus la Valea Plopului. Nu am mai intrat in sat ci am descins direct la locul presupusei aterizari. Era senin si rece, iar primele raze ale soarelui aparut de dupa dealuri m-au gasit pregatit. Toate cele 36 de pozitii ale filmului le-am consumat facand fotografii in acel loc si in imediata apropiere. Am avut grija si de asta data sa calc cat mai putin pe locul unde se vedeau urmele. “
A plecat apoi imediat spre casa, tot fara a trece prin sat. In aceeasi dimineata, a developat filmul in laborator si a scos doua seturi din imaginile obtinute. “Mare noroc am avut si inspirat am fost ca mi-am scos [doua seturi ] din imaginile de pe filmul acela!”
A pus totul intr-un plic voluminos – declaratii scrise, un set de fotografii, schita si un raport detaliat al activitatii pe care o desfasurase in acele zile – si l-a si expediat la Bucuresti, pe adresa de acasa a scriitorului Ion Hobana.
“Dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, tot acest material avea sa alerteze mai multe persoane din capitala tarii.”
Voi continua sa mai scriu despre acest caz, unul dintre cele mai interesante si mai complexe cazuri OZN din Romania…
Pe Curand!