marți, 4 ianuarie 2011

Cazul Valea Plopului - III


Intr-o alta Vineri, pe data de 8 Decembrie 1972, Calin N. Turcu a primit un telefon de la scriitorul Ion Hobana. Il solicita cu rugamintea de a insoti Duminica, doua zile mai tarziu, un grup de bucuresteni care vroiau sa faca cercetari la locul aterizarii. “Am convenit sa ma intalnesc cu ei chiar acolo, pe soseaua de langa Valea Plopului, la ora sapte dimineata. Justin Capra se va afla si el cu grupul si astfel recunoasterea se va face fara probleme. Telefonul acela m-a speriat putin, dar m-am bucurat pentru ca vedeam ca intreaga chestiune incepea sa fie tratata cu toata seriozitatea, la adevarata ei valoare. Sau, cel putin, asa credeam atunci.
Am banuit ca, din moment ce mi se fixaxe o ora de intalnire atat de matinala, bucurestenii aveau sa vina cu masini sau cu un microbuz…
Asadar, Duminica 10 Decembrie, la ora 7, ma aflam la locul convenit. Era senin si teribil de frig. Dupa vreo doua ore de asteptare zadarnica, dansam de unul singur pe soseaua pustie incercand sa ma incalzesc cat de cat. In sfarsit, pe la ora 9 a aparut un camion care transporta marfa in zona si care, dupa ce a oprit langa mine, a debarcat un grup de 11 barbati. Aceasta a fost prima dezamagire: cum adica, teribilul – asa mi-l inchipuiam pe atunci – Cerc Stiintific OZN din capital tarii nu are la dispozitie un mijloc propriu de transport? Este nevoit sa se deplaseze cu autostopul cand are de facut cercetari in teren? Cat de naiv eram! Peste timp, aveam sa constat ca, de fapt, aceasta a fost prima si singura “cercetare de teren” facuta vreodata de organismul in cauza.
Cei 11 insi erau echipati, care mai de care, cu tot felul de aparatura sofisticata: de fotografiat si filmat, de executat masuratori topometrice, magnetofoane, trepiede si o serie intreaga de cutii inchise la culoare ce ascundeau alte minuni – necunoscute mie – ale tehnicii moderne. “
“S-au facut, in acea zi de Decembrie, o serie de cercetari pe care aveam sa le consider destul de complexe: masuratori si fotografii, prevalari de probe si esantioane de sol si de vegetatie, interogarea unei intregi serii de martori cu inregistrari pe benzi magnetice etc., etc. S-a turnat si un film alb-negru, cu caracter documentar, care avea sa se numeasca “Quo vadis, homo?”, ce a obtinut ulterior medalia de argint la festivalul national “Pelicula de aur”, Bucuresti 1973 si un prestigios premiu international la un festival al filmului documentar, tinut in Italia in acelasi an 1973. Filmul “Quo vadis, homo?” a fost prezentat in mai toate orasele mari ale tarii, fiind adus chiar si la Valenii de Munte.
Bineinteles ca in toata aceasta vanzoleala de la locul presupusei aterizari, rolul meu a fost marginal, mai mult de observator, incercand de a-i privi din afara pe oamenii acestia care desfasurau o activitate curioasa si interesanta, cu totul noua pentru mine. Dar si pentru ei, cum aveam sa aflu in curand. “
“Catre pranz, dupa ce s-au incheiat cercetarile din punctul “La Odaie”, am plecat [in corpore] la bufetul din sat, unde s-au luat ultimele declaratii scrise si pe banda magnetica de la oamenii ce se deplasasera la locul cu pricina in primele zile dupa incident.
A aparut chiar si Vasile Carabus, ferchezuit imbracat in straiele sale de sarbatoare. Ii voi acorda acestuia putin spatiu, nu numai pentru ca el a fost singurul martor ocular gasit atunci al unui interesant fenomen luminos nocturn, ci mai ales pentru ca, in noianul de chipuri si impresii noi, m-a izbit printr-o personalitate aparte.
Era de mai multi ani angajat ca paznic de noapte la Coperativa Agricola din Posesti (comuna de care apartine si satul Valea Plopului) si se pregatea sa implineasca in Aprilie 1973 varsta de 65 de ani. O varsta destul de inaintata, pe care insa nu o arata. Se tinea bine, afisand o vigoare sanatoasa si aceasta, fara indoiala, pentru ca muncise o viata intreaga si traise numai in mijlocul naturii. La minte era ager, acea agerime specifica sateanului nostru, nealterata de “modernismele contemporane”, deprins mai degraba cu slovele vietii decat cu cele ale cartilor. Nu purta ochelari, auzul nu-i era afectat de trecerea anilor, iar vorbirea ii era clara si limpede, in fraze coerente si logice. Mi-a lasat totusi impresia – care avea sa se pastreze si mai tarziu – ca ascundea ceva, ca nu voia sau nu putea sa spuna tot ceea ce stie. Am ramas cu o senzatie vaga de nesiguranta in fata acestui fiu al pamantului, putin ironic in felul lui de-a fi, de a-ti vorbi, de a te privi. In toate intalnirile mele de mai tarziu cu Vasile Carabus, aceste impresii s-au pastrat si chiar s-au adancit. De ce acest lucru? N-as putea spune… Faptele ne-au dovedit tuturor celor care am participat la evenimentele acelor zile, ca totusi omul acesta nu ne-a mintit. El nu a spus insa tot ce tine ascuns in sufletul lui.”
“Vasile Carabus, singurul martor ocular a ceea ce avea sa devina mai tarziu ”prima aterizare OZN atestata stiintific in Romania”, a ramas in satucul sau linistit de sub munte, personalitate enigmatica pierduta in masa anonima a consatenilor sai… “
Din nefericire, cand soseau in centrul satului Valea Plopului, cineastul grupului, constata ca isi terminase pelicula din aparatul de filmat, iar de la Vasile Carabus au mai ramas doar cateva fotografii si inregistrari pe banda de magnetofon.
“Insa el, parca pentru a se revansa, ne-a propus sa-l insotim, cei care doreau, pe dealul de langa sat numit Tabacioi, in locul de unde isi facuse observatia sa nocturna. Nu multi au avut curajul sa plece cu el, poate din cauza noroaielor abundente care ne invadau de pretutindeni – gerul se inmuiase si “se topise asfaltul” cum spunea unul dintre bucuresteni – poate datorita oboselii.”
“Odata ajunsi sus, prima grija a noastra a fost sa ne asezam pe cativa bolovani, in timp ce gazda, invartindu-se pe langa noi, ne intreba ingrijorat daca nu am obosit, “…ca de, taica, asa sunt cei de la oras, mai plapanzi…”. O alta scena in care noi tinerii am fost pur si simplu ridiculizati, a fost aceea in care nu reuseam sa vedem prin binocluri ceea ce Vasile Carabus, la cei 65 de ani ai sai, vedea cu ochiul liber.”
“Amintirea pe care ne-a lasat-o atunci batranul Vasile Carabus, avea sa ramana puternica, de neinlaturat, in memoria celor care l-am cunoscut.”
“Cred ca in acea zi de Duminica s-ar fi putut face mai mult. Desigur, atunci nu ne dadeam seama, ne aflam in miezul evenimentelor si le judecam din interiorul lor.”
“E drept ca ne lipsea tuturor experienta unor astfel de investigatii. Dar tot atat de drept este ca s-ar fi putut trece, cu putin efort, peste conventionalismele unor probleme lipsite de importanta. In ceea ce priveste lipsa de experienta, ea ar fi putut fi un motiv in plus de atentie si de concentrare a energiei intregului grup si a fiecaruia in parte spre scopul propus.
Cu alte cuvinte, am ramas cu senzatia, poate eronata, ca nu s-a facut totul atunci. Nu as fi putut preciza exact ce anume s-ar mai fi putut inteprinde in plus. Este foarte posibil sa ma fi inselat, atunci ca si acum…
La urma urmei, eram cu totii niste bieti navigatori fara experienta, surprinsi de o puternica furtuna in drumul lor spre necunoscut!”
Voi continua sa mai scriu despre acest caz…
Pe Curand!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu